Infinitul interpretarilor reflecta Adevarul absolut.
Constientizarea, iubirea si gandul invesmanteaza Calea.
Spiritul este Dumnezeire, el defineste Vesnicia creatoare.





ab ore ad aurem


sâmbătă, 15 octombrie 2011

Replica in Mi minor*

  Daca reflexia luminii tot lumina este, faptul ca ea pierde intensitate tradeaza o viteza mai mica. Precum insa maestrii fizicii ne invatara cum ca viteza luminii'i constanta  iar pana mai deunazi chiar tasnea  linistita prin univers neputand fi ajunsa, pertinent pot fi surprinse doua concluzii ce risca schisma. Fie viteza luminii ramane constanta intr'un mediu dat dar numai pana ce fotonul loveste pieptul a ceva, si atunci se complica lucrurile in mintea neofitului pentru ca reflexia proprie n'ar mai fi lumina ci altceva - fotonul disparand pur si simplu caci n'are cum incetini,  fie aceasta particula evadeaza din postulatul mentionat si reuseste in urma unei ciocniri sa franeze.  


  Cu toata ingramadeala mintii sale, omul modern a reusit performante notabile - dar numai in ceea ce il priveste - astfel incat, manuind dibace stiintele exacte, sa poata cuprinda tot ceea ce el percepe intr'un sistem ale carui legi nu tolereaza imprecizia. Totul se desfasoara cu o rigurozitate dumnezeiasca, de la gravitatie si pana la rotirea galaxiilor, trecand fireste prin variile anotimpuri, prin nasterea de orice fel sau prin bataia secundei. Nu exista ceva la voia intamplarii, indiferent de oriunde ar fi privit universul sau ce anume ar fi observat intr-ansul. Totusi, in marea pofida a acestor lucruri, insisi oamenii stiintei se incumeta sa prezinte Marea Facere drept rod al intamplarii, desfacand astfel o umbrela gaurita sub ploaia ironiei. Accidente sunt doar vasculare, sau doar in transporturi, iar cu acestea din urma nu suntem de acord decat intr'un context semantic aferent limbajului autoritatilor. Odata ce o cauza a fost dezlantuita, efectul se va fi observat oricand dupa aceea, asadar un hotarat "nu" accidentelor, zambet si punct apoi.
  Stralucind din launtrul propriului sau templu, care'i este trup, minte si vestigiu deopotriva, vedeta planetei Pamant nu transpira alt cusur decat 'cela de maretie, ce'i drept sub tutela inconstientei de cele mai multe ori, asta datorandu'se probabil si dimensiunilor de care o furnica si un atom pot da dovada in ochii sai. Omul, care asa mare se vede pe sine, ar pricepe mai lesne imprejurul daca doar s'ar privi ca pe ceva foarte mic. Universul stiut ar capata valente picturale, putand fi perceput ca o 'nume parte, fie ea si centrala, a Marelui Tablou.
  Vointa copacilor de-a-si inalta semetia catre soare copleseste ravna gravitatiei. La randul sau, omul sta in picioare ca urmare a unui confort cautat, lucru de asemenea posibil doar sub puterea ambitiei. I'ar fi greu sa mearga de'a busilea, forma si structura oaselor acceptand lejeritate doar in postura verticalitatii. El nu-i atras astfel catre fierbinteala din ceruri, precum arborele sau precum calul nebun cu aripi, suficiente fiindu-i razele sorului care's imprejur. Astfel gandul, sinonim cu puterea vointei, isi declama in liniste prioratul in univers.

Vioara Intai

Consumat si rastalmacit de'a pururi: 
omul crede doar ceea ce vede.
Pururile trecut'au insa,
Insa omul ba.
Insa omul ba.
Insa omul ba.

Tambalul si Basul 

Cazna lui, poate dintre cele mai mari, este sa-si faca templu la templu. Uneori si la templu.

Restul Viorilor

Euglena Verde are un mod de viata liber.

Sufleurul prezent.. accidental

Atunci cand Iisus Christos ne'a lasat prin grai sa nu ne inchinam la idoli, modestia Sa nu I'a permis a ne sublinia ca nici Lui nu trebuie a ne inchina. Indraznete vorbe, pesemne, insa ceea ce a voit Fiul sa pricepem a fi important este Cuvantul. Evreii stransi in urma si'n jurul Sau nu trebuie a fi inteles vre'odata ca erau pastrati pentru vanitate, si'atunci doar un motiv poate fi vazut si'acela'i de'a imprastia puterea invataturii, laolalta cu cea a increderii in Cuvant. Aparte de noi gandul de a tagadui in vre'un fel respectul ce'l impune o asemenea entitate, ca urmare ducem pe mai departe intiparirea fortei si a importantei spuselor Lui. La Vorba'I sa te'nchini, in suflet tinuta si cu mintea priceputa, iar nu la Chipu'I, care poate'i unul chel.

Compozitorul

Sa nu surprinda cei ce cauta a unifica religiile.
Intentia lor nu imbraca reavointa, precum nici copiii nu pot fi certati pentru cautare.
Doar ca nu'si dau seama ca daca toti barbatii ar raspunde la acelasi nume, ar trebui sa vorbeasca toti si'aceeasi limba, dar numai o vreme, dupa care sa nu mai vorbeasca deloc. Si femeile'ar marsalui intru imaginatie. Ar putea si aceasta fi o cale, desi poate anosta.
A'L putea canta pe Dumnezeu aproape in orice limba si a fi posibil a citi Cuvant din mai multe carti sfinte ar trebui cumva sa maguleasca pe om, dar aceasta intr'o societate cu egoul neglijent.

Publicul colectiv

Daca pastrandu'si fetzele un burete cu forma de cub perfect si suficienta vointza s'ar putea strange pe sine inauntru creand astfel o sfera in centru si'n plin vid, aceasta sfera ar avea o stare  intr'un echilibru perfect fata de peretii interiori ai buretelui ce se vor fi format. De sfaramam apoi cubului un coltz, il transformam in poezie*. Iar sfera va migra in timp catre coltul opus.


In spatele aceleiasi cortine, luminat de acelasi reflector, atomul, omul si universul, facute sunt toate din propriul sine, sau din marele intreg.  





* tinitusul personal se exprima in nota Mi
   Lectia despre cub  Nichita Stanescu


vineri, 14 octombrie 2011

Stralucind

Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face Mashul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu' munca fara joaca face omul mohorat. Totu'

Cenusa de la gura sobei

  Scuturata, tristetea nu'i decat expresie a neputintei, sau in zilele bune, doar o alta imagine de natura moarta cu eu ofilit. Cand omul se induioseaza, fireste cata vreme aceasta manifestare'i sincera, el musteste o reactie vecina cu altruismul si colt cu empatia, fiind de cele mai multe ori un sentiment nascut fata de ce'au patit altii. Sau poate nu.
  Amenintata insa, tristetea va da in vileag si alte aspecte, precum cel care acompaniaza sinele si se identifica in neimplinire. Morfologia nazuintelor, a proiectiilor fiecaruia, admite dezamagire. Insa odata asumata, spulberarea va refuza forma esecului imbracand tacit serenitate.
  Tot mai desueta'i mentalitatea la singura specie cunoscuta purtatoare de constiinta, iar timpul a fost invatat sa nu stea'n loc, ceea ce complica. Deloc evidenta insa sclipind universalitate, aceasta neadaptare deseori calauzeste inconstient spre agresivitate. Lucru care, pe deplin, intristeaza. 

joi, 22 septembrie 2011

Autotomia autenticului



Precum ghiciul sta'n repaos de'a curmezişul cunoaşterii, aşa nici vocaţia n'are vre'o tangentialitate cu ceea ce face trei sferturi din planetă, prin planetă intelegandu'se noi cei ce'o populează. De vină e nimeni, aşa stau lucrurile, efectul doar îşi urmează imanenţa din pântecul cauzei. 

 
Dacă acum trei mii de ani oamenii se descopereau şi se minunau de asta, umplând magia cunoaşterii colective cu puseuri precum filosofia sau retorica, şi care poate făceau de neconceput un tabloid, astăzi cultura surprinde un singur beneficiu, reflectat în propriul bagaj. Cumulul de cultură, universaliceste vorbind, este suficient cât să stingă setea de diversitate a umanităţii până spre sfârşitul planetei cu telur. Ceea ce emană contemporaneitatea este aproape pueril si se face vizibil în interesul maselor către senzaţional, bruscând în goana lor iluzorie creaţia artistică de orice fel, facand'o să se rostogolească şi să se poticnească apoi în vre'o penumbră mult prea elitistă. Omul zilelor noastre, homo asparagus*, cu corp a cărui utilitate'i este confirmată de susţinerea capului, şi precum sparanghelului'i mănânci doar partea superioară, este omul ce s'a depăşit intr'atât de tare încât s'a lăsat pe sine prea mult în urmă. Mai întoarce capul, dar numai atât cât să fure niscai idee din trecut şi s'o arunce'n vitrină uzitând de fast şi de nimic altceva. Autenticitatea e tot mai rară, şi de regulă prin muzee. 


Precum Gheea soarbe apa, acoperiş, burlan stricat, pridvor, Aşa îţi doresc eu ţie, Sănătate tuturor! 


*Sparanghel, da'n altă limbă. Iar autotomie e'atunci când "se'nteapa" albina. 

joi, 15 septembrie 2011

Dupa ce'a vorbit a tacut

  A cazut dragonul din cer si'a spus cu voce blanda, de om vechi dar care nu'i batran, ca'i doar unul lucrul care descuie orice lacat. Asa s'a exprimat. Doar unul singur, universaliceste ingaduind, fie el vazut ca fenomen, principiu sau intamplabilitate, unul singur e lucrul care defineste, care curata, care desavarseste orice, peste tot si'ntotdeauna.
  Cazuse ferm, dar nu precum ar cadea ceva din greseala, ci plezni pamantul demn si aproape neclintit, aterizand mai degraba, in masura'n care ceva viu, atat de mare si din alta lume ar putea s'o faca. Evident ca totul in jur completa o clipa un tablou cu copaci inclinati, pietris si crengi uscate aruncate'ncotro, si ca acelasi totul  se zgudui ca dupa o racnire a matelor pamantului.
  A cazut dragonul din cer si'anceput a vorbi cu glas de om spunand ca se'aude pana'n Ceruri cand omul jigneste pe alt om. Vibreaza Totul caci se'ntinde emanatia ca unda, si'ajunge departe tare. Si rad Cerurile si plang deopotriva, ca n'au altfel cum.

-  Singura diferenta intre Sus si Jos este doar faptul ca se vede altfel.

  Ar fi parut ca rad pietrele, si nu doar ele, ca rad dar cumva doar zambind, si pe masura ce rasul s'ar fi oprit in zambet, s'ar fi inteles mai multe. Isi drese, parca, vocea, si continua.

-  Adolescenta gandirii voastre se zbenguie in gradina cunoasterilor, iar praful care sunteti zideste inauntru libertatea. Sunteti Totul, dar n'o stiti inca.

  Mult timp apoi parca nici nu a mai respirat. Iar cand parca a respirat din nou, a spus ca unul singur e lucrul care mantuie, si'acela e iubirea.
  Nu a spus'o tare, insa a rabufnit incolo, dupa valurile ce'aruncara crengile uscate. Ecoul copacilor, indreptati la loc, rasuna inapoi de cateva ori, pana fu inteles deplin.



Liniste e doar atunci cand se'aude cum cad frunzele sau cand suiera vantul.
E atunci cand se cearta isteric maimutele ca nu se suporta sau cand crapa oceanul care'i inghetat.
Atunci e liniste, cand intregul detaliu simfonic al naturii racneste nestingherit spre ceruri.
Iar omul e doar un calator.


sâmbătă, 10 septembrie 2011

Aminteala

Sa nu certzi nebunii, ei au parul tuns pe tample, pe locul din care'or sa creasca aripi.
Si ecumenica va ma fi doar iubirea.