Infinitul interpretarilor reflecta Adevarul absolut.
Constientizarea, iubirea si gandul invesmanteaza Calea.
Spiritul este Dumnezeire, el defineste Vesnicia creatoare.





ab ore ad aurem


joi, 20 ianuarie 2011

Perciunii lui Procust





Sa fii Don Quijote e misto la inceput. Ca orice inceput. 
Faza cu calul, armura si priapica'i lance. Nesinguratatea pentru ca Sancho Panza. Tzelul, care abia se'asterne in miezul orizontului. Si iarba lipita de pamant, calcata de adrenalina.
Asta fu si fi'va mereu in regula.
Acu partea nasoala e atunci cand ti'a decelat constiintza ca donquijotian fiind, avand habar de povestea cervantesului te trezesti neputincios. Te'ai identificat perfect cu personajul, dar n'ai ce'i face, si mai si stii morala chestiei si abia asta te'ngrozeste. Precum situatia in care ce'ai alege intre o coacaza neagra cazuta pe camasa alba sau o duda.  
Asezi coifu' sub masa de sticla si esspresso'ul iti alinta narile, si doar atunci vrei a'mpartasi. Intorci largul ranjet ce'a vrut zambet sa fie spre Sancho care nu mai e.
Cal n'aveai oricum. Toti insa presupuneau ca ai. Nici ca da si nici ca nu le'ai spus. Fie presupuneri, fie Miss Leading, aia. Renuntzi si sa oftezi, pentru ca ti s'a aratat sa nu parchezi langa regrete.
Ca sa nu'ti spun ca si banii de cafea'i ai de la baietii care spala masinile din fata bibliotecii, caci ei sunt dintre cei ce ti'au vazut calul. Te'ai ploconit crudului real si macar nu ai mintzit, si doar asa ti'au dat bani de cafea, ca n'aveai bani de cafea.
D'aia mi'a placut mereu Sancho.


m

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu