Infinitul interpretarilor reflecta Adevarul absolut.
Constientizarea, iubirea si gandul invesmanteaza Calea.
Spiritul este Dumnezeire, el defineste Vesnicia creatoare.





ab ore ad aurem


joi, 9 septembrie 2010

Constientiza'ti'as



Eu cand vorbesc despre Dumnezeu, nevoalat, ma raportez la profunzime. Ad litteram. Pe vremea cand Petre Tutea dadea tarcoale intzelesurilor din mine, fiecare cumul de invatzaturi ma determina, involuntar, sa portretizez. Personalitatea'i, fireste. Ori aceasta proiectie era de fiece data zgandarita ori de cate ori facea referire la Dumnezeu. Ignorantza, specifica experientzei de pana atunci, ma punea in fatza unei ademenitoare dileme. Simtzul estetic desavarsit al ideaticului ce transpira din harul lui Tutea, simplitatea si puterea cuvantului sau ma faceau sa privesc la dansul ca la Dumnezeu. Insa tocmai atunci cand pomenea de El, ingradeala mintzii mele ma cuibarea sub sprancenele'mi aplecate de neintzelegere. Pricepeam divinitatea putzin mai mult ca o oaie care reactzioneaza cand o strigi pe nume. Si atunci teama ca omul care imi daduse raspunsurile intrebarilor nepuse ar fi putut fi nebun - de bine ce eu asa vedeam pe unul care arata spre cer Incolo - ma facea sa contest autoritatea sa ca si dascal. In plan real, ma simtzeam tradat. Eram fascinat de un nebun. 


Altadata, cand eram pustan inca, mergeam pe trotuarul Magherului si ma uitam la el (P.Tutea - n.a.) si ma inspaimanta si ma atragea deopotriva. Ma inspaimanta manifestarea fizica a bolii sale, dar ma captiva literalmente profunzimea cu care ma privea atunci cand depaseam garduletzul de fier de care se sprijinea tremurand necontrolat. Am aflat ca era Petre Tutea multi ani dupa aceea.


Si inca mai multzi ani dupa aceea, am revelatzia faptului ca suntem de cacat.
Nici pe departe nu se vrea o afirmatzie gratuita, la moda, la indemana sau care sa insufle niscai urma de vulgaritate, sau, de ce nu, rusinozitate. Intinzand coarda cu ad litteram, repet ca suntem literalmente de cacat. Ca specie, ca entitate ce'si scormoneste originile in bagajul iluziilor, cu pretentzii de cautator spiritual ce'si programeaza cunoasterea pe o telecomanda, si cu dosul trantit langa cutia cu pui nu stiu de care, in sos de nu stiu ce.  Atata vreme cat un nene doarme'n parc pe'o banca si'i frig si sta sa ploua si eu, ca om cum spuneam, ma grabesc spre casa - ca am unde, slava lui Dumnezeu - dar mi'e teama si mi'e tarshe de'a dreptul sa'l iau sa doarma cu mine in casa, inseamna ca intr'atat de tare s'a pierdut sensul umanitatzii. De parca, constientizand relativitatea vre'unei vine, e nemeritul lui ca e specia om si ca omenirea a apucat sa apuce asa, pe drumul fricilor, egoului, a-fiecare-pentru-sine-filiei  si'a existentzei guvernate de plenitudinea materialhatului.
Iubi'ne'am aproapele, odata scapati de temeri. Si mai degraba iubi'ni'l'am dintai, ca trece'va ea teama mai pe urma.
Esentzializand, momentul oricarei provocari in care mai lesne iti vine a cauta justificare, si'n spetza ascunzandu'te sub plapuma mierosului raspuns cum ca nu e vina ta, tradeaza in sine o teama ce pisha o supradimensionata neconcordantza cu planul de constiintza catre care dam buzna dealtfel.
Tutea n'a murit.
Traiasca Tutea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu